Capitolul 1

• Amanda • Apuc cărămida de bani și sustrag o bancnotă de 50, pe care o ridic spre bec și îi citesc seria cu atenție. Era pe bune. Mai trag câteva și le îndes în sutien, încercând să-i aranjez în așa fel încât să nu mă zgârie colțurile. Asta ar trebui să fie suficient pentru rata de luna asta. Casa aia trebuia să fie cât mai curând a mea. ― Hi, Mandy. ― Oh, fuck! tresar și înjur în barbă, destul de încet încât să nu mă audă. Jeffrey se apropie de recepție și se proptește într-un cot de biroul înalt, încercând să arate cool. Îmi aranjez uniforma, fiind sigură că banii sunt la locul lor. ― Amanda, îl corectez, apoi îmi umezesc vârful degetelor și încep să număr cash-ul din casă, de parcă nu furasem vreo câteva sute înainte să mă vadă. ― Să știi că nu e foarte igienic ce faci, sprâncenele groase ale lui Jeffrey se unesc în mijlocul frunții, chiar dacă păreau deja unite pentru că nu auzise în viața lui de pensetă. Colegii îl strigau mono-sprânceană, dar el încă nu știa asta. ― Serios? las banii în casă și mă proptesc într-un picior, cu o mână în șold. Te temi că am să le dau vreun herpes la bieții oameni bogați care își plimbă curul plin vacanțe și se cazează la deloc modestul tău hotel, Micule Jeffrey? ― Nu, nicidecum. Și te-am mai rugat să nu-mi mai spui așa, murmură privind în jur. Era complexat. Ura să-l strig așa, dar acum chiar m-a prins într-o pasă proastă. Întârziasem cu rata la casă luna asta, și abia că mai reușeam să mănânc între atâtea ture duble. Jeffrey era genul de om care se chinuia din greu să pară ceea ce nu e. Voia să dea impresia că el administratorul hotelului cel mare și rău, un tip sobru și interesant, dar singurul interes pe care ți-l putea trezi Micul Jeffrey e dacă a băgat vreodată veverița în scorbură, ori a dat calul la apă, ori a băgat măgarul în grajd. Cu toate astea, hotelul lui era al dracului de popular, situat într-o zona retrasă a orașului Doraville, plină de clădiri istorice mișto, care te duceau cu gândul la filmele cu El Chapo sau Escobar. Nu ar fi fost deloc de mirare, mai ales că 55,4% din populația orașului era compusă din latini, din ăia cu sânge fierbinte. De unde știu asta? Am căutat pe Google, dar chiar și așa, 7 din 10 oameni întâlniți pe stradă, sunt hispanici. Părinții lui Jeffrey avuseseră grijă să-i lase ditamai hotelul pe mână, iar Jeffrey își dădea sufletul că totul să iasă perfect, și afacerea să meargă ca pe roate, chiar dacă acritura de mă-sa încă trecea pe aici din când în când, și nu știu cum făcea, dar ținea evidența la tot. Madame Saints, nu mă înghițea deloc. De prima dată când m-a văzut la una dintre vizitele ei periodice, după ce se întorcea din vreo croazieră de bogătași fosilizați, trecuți de vârstă a treia, mergând pe a patra, i-a spus micului Jeffrey să mă dea afară, și chiar dacă nu mă înghițea, acum poate doar să mă sugă pentru că Micuțul Jeffrey, băiatul mamei, are un crush pentru mine încă din clasa a 9a, ceea ce înseamnă echivalentul a 9 ani din primul an de liceu, până acum. Mhm, am fost colegi de clasă, și chiar dacă eu nu prea treceam pe la ore așa mult, îmi făcea o plăcere nebună să-i fur banii de buzunar, sau mai bine zis, să-i împrumutul pentru că Micul Jeffrey era atât de îndrăgostit de mine, încât mi dădea cu mare plăcere în fiecare pauză mare. Mă aștepta la toaleta fetelor, pentru că la băieți probabil își lua bătaie, și își plătea taxa de băiat bun, sperând că într-o zi să mă scrântesc, sau să am vreun accident și să rămân oloagă, pentru că doar așa putea să-mi deschidă picioarele pentru cuculețul lui virgin. Băieții de la hockey pe gheață făceau mereu mișto de el, că o are mică. De acolo și porecla Micul Jeffrey. Eu însă, am fost mereu de gașcă cu el, și așa am ajuns să lucrez la hotelul lui de sclifosiți, pe care maică-sa i l-a lăsat imediat după ce a terminat facultatea. Am avut o perioadă destul de grea după liceu, pe care apropo, nici nu l-am terminat. N-am găsit de lucru, așa că singurul care m-a angajat, a fost micul Jeffrey. Tatuajele, părul, dar și pierce-urile deloc puține la număr, nu ajutau o persoană fără liceu. ― Chill, suntem doar noi doi la ora asta. Trăiască night shifturile! zâmbesc sarcastică și apuc o cărămidă de bani din casă, nenumărați. ― Știi că urăsc să mi se spună așa. ― Atunci ce zici de șefu’, boss, barosane? Ce varianta preferi. ― Doar Jeffrey, Mandy. ― A-manda, îi privesc buzele îngrozitor de subțiri și îmi pronunț numele pe silabe. Vreau să te aud cum o spui, A-manda, Amanda, îl prind de barbie și îl îndemn să îmi pronunțe corect numele. ― Sigur, Amanda, tipul mărunțel începe să-și frământe degetele ca un junkie care nu-și luase doza la timp, dar știu că făcea asta datorită anxietății. Suferea de o boală din aceea idioată a secolului XXI, care îi infestează pe ratații cu o copilărie de rahat, ori prea mult timp liber. N-aveam pic de empatie uneori, iar Micul Jeffrey îmi provoca o stare de rahat în acest moment, pentru că era ziua aia în care trebuia să fiu sora cea responsabilă. Știam totuși că era inofensiv, precum o javră de pe stradă care se agață de piciorul tău și îți e prea milă să-i tragi un șut în cur, așa că îl mângâi pe cretet, și după nu uiți să te speli pe mâini. ― Îți faci griji că fac hepatită sau am să iau vreun HIV, ori ceva, big guy? ― Da, îmi făceam griji pentru sănătatea ta. ― Da? ridic din sprâncene și îmi desprind părul albastru, apoi mi-l strâng mai bine în coadă. Sweet! ― Mă gândeam că poate… După ce termini de făcut casa, poate vrei să ieșim la o cafea. ― Vrei să-mi cumperi micul dejun, boss? Pentru că știi… Tocmai dis de dimineață ies din tură. ― Mi-ar face plăcere. ― Sunt sigură, Jeffy. Dar am treaba astăzi. Surioara mea minunată vine în vizită. ― Oh, mă bucur atunci. ― Da. Trebuie să ajung devreme acasă și să fac curat. Din weekend arată ca un grajd. Nu o pot primi așa. ― Înțeleg. ― Fiind o ocazie așa specială, ce-ai zice să faci o excepție și să mă lași cu o or[ înainte căasă pot să mă pregătesc? ― Păi… Presupun că e în ordine, Jeffrey zâmbește tâmp și eu îmi frec palmele transpirate de uniformă. ― Ești cel mai tare, rânjesc și pun ultima bandă elastică pe banii din casă, apoi semnez facturile și mă grăbesc să-mi schimb uniformă în spatele recepției, în cameruța micuță amenajată pentru recepționere. ― Pleci acum? ― Da, spun și apuc de geantă, apoi îl bat pe umăr bărbătește pe Jeffrey și merg la pas sărit spre ieșire. Bye, Jeffy. ― P-pa, Amanda! spune tipul în costum perfect la dungă, luat ușor pe sus. ― Oh, dear Lord! vocea pițigăiată de hoșcă bătrână se aude când aproape o dărâm pe Mrs. Saints la ieșirea din hotel. ― Mă scuzați, doamnă, ridic mâinile în dreptul pieptului și o ocolesc. ― Nu ai pic de rafinament, babornița strigă în urmă, în timp ce eu îi fac cu ochiul gărzii ei de corp sexy, un tip brunet, înalt și bine făcut, care îmi rânjește când îmi ridic geanta și mai bine pe umăr, și îmi mușc buza de jos în slow-mo. ― Noroc că are tot minunăția asta de hotel destul și pentru mine, doamnă, fac o plecăciune din cap și scuip zeflemist după ce ajung în parcare. Luate-ar moartea cu tot cu hotelul tău de sfinți prefăcuți. Hotel All Saints duhnea a bogăție, iar eu a sărăcie lucie. Nu mă încadrăm deloc în peisaj. Tatuajele mele și părul albastru intens, erau exact că o picătură de culoare în centrul unei picturi alb negru. Nu mă blenduiam în peisaj, dar trebuia să o fac, pentru a mă întreține. Mai și furam din casă și dădeam vina pe băbăciunea coconetă care mă schimba dimineața. Știam că Jeffrey știe că eu sunt de vină, dar nu zicea niciodată nimic. Eu și banii, poveste veche și complicată. Mai de rahat decât o romanță clasică. Din totdeauna am avut probleme cu banii. De cele mai multe ori nu-i aveam, dar și când îi aveam, părea că le creșteau picioare peste noapte și evadau din portofelul meu cât ai zice faliment. Umbra acestui cuvânt mă urmarea neîncetat. Numele meu este Amanda. Cineva a spus odată că o poveste nu se începe niciodată cu numele personajului principal. Cică e stupid. Știi ce cred eu că e stupid? Lumea asta care se supune după niște reguli scrise sau nescrise de un boșorog plictisit, care abia își târăște hoitul până la WC. Cine inventează regulile astea? Cine se cred ei? Dumnezeu? Și da, poate aspectul nu mă recomandă, dar am încredere în Dumnezeu mai multă decât în mine. Numele meu e relevant în toată ecuația asta pentru că de aici începe totul. În clasa a patra, am aflat și originea numelui meu, după ce profesoara noastră Mrs Bell, cu strabism, ne-a dat subiectul asta ca tema pentru acasă. Amanda înseamnă cea iubita de toți, cea care merită iubire. Ironic, nu? În contextul în care cu cât ajungeam să cunosc mai mult oamenii, cu atât mao mult îmi dădeam seama că nu există nimeni pe lumea asta care să mă iubească atât. Nimeni în afară de ea. Aurora. Numele ei, simbolizează apusul. Eu i l-am pus, pentru că în ziua aia mi s-a părut cel mai inocent nume pentru o fetiță blondina că ea. Îmi amintea de prințesa Aurora. Știți voi, din filmul ăla drăguț Disney. Un nume drăguț pentru o fetiță drăguță. După ce i-am aflat originea numelui, mi-am dat seama că trebuia să fie invers, pentru că ea este iubita de toți pe când eu sunt apusul pe care-l plac doar îndrăgostiții care probabil se vor despărți după prima noapte de sex în parcare. Eu eram apusul. Ea era răsăritul. Ea era slăbiciunea mea. Ea e cea iubita de toți. Așa de pură și perfectă. Eu n-am fost niciodată perfectă. Ba chiar am încercat să mă țîn cât mai departe de asta, și am reușit cu brio. Mama îmi spunea adesea că m-am ratat. Uram cuvântul ăsta cel mai mult. RATAT. Și datorită ei am ratat o mare parte din lucrurile bune, care aveau să-mi mai înmoaie inima deja îmbâcsită de alcool și stupefiante. N-aș fi vrut s-o fac, dar o făceam, ca să nu mai doară. N-o făceam mereu, o făceam când eram singură. N-aș fi putut niciodată să fiu persoana aia jalnică în fața ei. N-am vrut să mă vadă așa nicio secundă, pentru că nu merită să sufere din cauza mea. Și nu mama a fost persoanjul negativ aici, ci eu. Nu poți să înțelegi un om pe deplin, până când nu trăiești în locul lui măcar o zi. Cum acest lucru nu e posibil, nimeni nu te înțelege pe deplin. Și poate că într-o zi, vei cunoaște un om, în măsura în care te lasă el să îl cunoști. Ajungi să crezi că știi totul despre el, dar nu e așa. Tu doar ai impresia că o faci, dar știi doar primul strat neimportant. La miez nu vei ajunge niciodată. ― Hei, Amanda! ― Hei, Starbuck! Pe Buck îl cunoșteam încă de la liceu, pe când eram fata de la radio. Încă mai am casetele alea în pod, ce amintiri pe cinste. Buck deținea cafeneaua de lângă fostul meu liceul, pe lângă care treceam în fiecare dimineață când ieșeam din shift. De când îl dădusem de gol că le da cafenea majoretelor în favoarea serviciilor sexuale, se oferise să îmi ofere și mie un abonament de ce vreau eu în limita bunului simț, doar ca să nu mai spun niciodată asta pe post și să afle nevasta-sa. De atunci îl poreclisem Starbuck, și luam câte o cafea de la Starbucks în fiecare dimineață, și micul dejun tot în contul lui. Era un preț mic, pentru un secret atât de mare, dar părea să fie un anagajament lifetime așa că mie îmi convenea. Iau telefonul din geanta și tastez: Hei, kiddo! Pe unde ești? apăs send și zâmbesc, recitind câteva din vechile mesaje din conversație. Hei, sis. St aproape. Cam în 30 de min ajung. Okey! zâmbesc în continuare ca o tâmpită privind ecranul telefonului și apoi îmi amintesc. Hei, Roro? Clătite sau gogoși? Lol, mai întrebi? Gogoși, always. Ik it! Proaspete și pufoase. Miss u! Miss you yoo. Bye, love ya. Love ya forever! ― Ca de obicei? ― Doar o cafea, și pune-mi la pachet niște gogoași. Trebuie să ajung acasă cât mai repede azi. ― Vreo ocazie specială? ― Vine surioara mea în vizită. ― Puteam să jur. Doar în zilele astea ți se luminează fața într-un fel. ― Acum ești și filosof, bătrâne? ― M-am apucat să citesc cartea aia de care îmi ziceai, Fity shades. ― A, da? Și, ai învățat ceva? apuc de cafea și mă foiesc le scaunul înalt de la bar. De fapt, stai! Nu-mi spune! Mai bine spune-mi cu cine pui în practică treburile astea kinky. Să fie oare nevastă-ta sau vreo elevă din pasiunile tale bolnave. ― Shhh, ai spus că n-ai să mai pomenești niciodată de asta. ― Yeah, are să mă ardă iadul pentru că vă păstrez toate secretele libidinoase, fac ochii mari și îndes în geantă telefonul. Buck nu mă plăcea cu adevărat. Nici eu. Cui i-ar pica bine un pedofil nenorocit? Pentru că așa se numesc boșorogii libidinoși care umblă cu fete minore, oricât de mature ar vrea ele să pară. Ne tatonam reciproc, și atât. Când cunoști un secret despre un om, trebuie să te aștepți că va veni o zi când va fi în stare să-ți dea și în cap, doar că să își salveze pielea. Siguranța se dizolvă când intervin secretele. E precum oja, și acetona. Nu pot să coexiste dar nici nici nu pot să fie separate. ― Dacă ai să continui să mergi la biserică în fiecare duminică, sub atâtea priviri cirucmspecte, care te judecă mai ceva ca Dumnezeu, cu siguranță ai să te izbăvești de toate păcatele. Avea dreptate. Toate babele alea cu ochii lor încercănați și spălăciți, se holbau la mine ca la mașini străine dar nu mă deranja deloc. Mă simțeam ca o vedetă, mereu în centrul atenției, iar părintele parohiei mă plăcea. Era impresionat că o persoană nonconformistă ca mine, vizitează biserica în fiecare duminică. Pe ei îi făcea să dea bine că l-au îmbânzit e dracu, iar mie îmi oferea liniște. ― Singurul care poate să mă judece e Dumnezeu. Restul e cancan, prietene. ― Meh, știu ce am spus. O secundă, ridic un deget în aer și încep să mă scotocesc de telefon prin geantă. Aud soneria telefonului și îl scot din geantă. Oftez și aproape că-l arunc înapoi când văd numele pe ecran. HAWK Chiar nu voiam să răspund, dar știu că asta nu ar face un bine nimănui. RAHAT! Mai privesc încă o dată la ecran și înjur printre dinți. ― Da? ― Hola, mami.