Între pânză și destin ⁕ Ionuț Hazu

Între pânză și destin La paisprezece ani, lumea se vedea de la o înălțime care mă făcea să mă simt străin în propriul corp. În timp ce pentru alții statura mea era un motiv de uimire sau chiar de invidie, pentru mine era o colivie invizibilă. Eram un adolescent captiv în trupul unui bărbat, un băiat care trebuia să învețe din mers cum să-și gestioneze brațele prea lungi și picioarele care păreau să nu se mai termine. Într-o lume construită pentru oameni mult mai mici, eu trebuia să port o mască de maturitate pe care nu o simțeam în interior. Mergeam pe străzile din Bacău simțind privirile oamenilor ațintite asupra mea și încercam, instinctiv, să îmi trag umerii în față, să par mai puțin vizibil, mai puțin impunător. Totul a început pe holurile școlii, în acea atmosferă inconfundabilă a mijlocului anilor ‘90. Dacă închid ochii, pot să simt și acum mirosul de cretă umedă și freamătul continuu care umplea pauzele mari. Mergeam agale spre clasă, încercând să evit tocurile ușilor, când un bărbat cu privire ageră s-a oprit în fața mea ca în fața unui perete. Era chiar antrenorul echipei locale, un om care își petrecea timpul colindând școlile în căutare de talente brute. S-a oprit brusc, și-a dat capul pe spate ca să mă poată privi în ochi și m-a evaluat de parcă aș fi fost o piesă de arhitectură valoroasă găsită într-un loc neașteptat. (…)